O DRAGOSTE PERFECTA?

   Cei care vor o dragoste perfectă să și-o caute prin buzunare când cumpără vechituri. Cei care vor o dragoste veșnică să nu se teamă de lucrurile care se sfârșesc. În dragoste, repede e același încet, doar că fără pauze. Cei care vor să fie fericiți și strigă despre asta să-și ia adio de la liniștea în doi. Niciodată nu trebuie să distrugi cu un cuvânt ceea ce ai creat în liniște. Cei care pun capăt unei relații întotdeauna vor fi diferiți de cei care luptă pentru ea. Poate și mai diferiți de toți îndrăgostiții care vor uita cui i-au spus te iubesc.

   În dragoste, cei slabi se răzbună. Fac orice să demonstreze celuilalt că e devină, că nu s-a implicat, că e un dobitoc sau o nemernică. Fac orice ca celălalt să simtă un regret, în timp ce ei se vor delecta cu o nouă iubire. Cei slabi vor trăi slăbiciunea asta o viață și de asta nu vor mai iubi niciodată la fel. Cei slabi vor trăi cu mustrări de conștiință în timp ce vor bârfi, vor reproșa, vor călca în picioare o dragoste odată păstrată în inimă. În dragoste, cei slabi regretă cel mai mult.

   În dragoste, cei puternici iartă. Iartă când se împacă cu gândul că acel om, odată iubit, nu se va mai trezi alături de ei și că tot el e un trecut. Poate frumos, poate plin de suferință, dar trecut. Cei puternici vor păstra în ei dorința de a avea un alt viitor, mai bun, mai al lor, mai împărțit la doi. Cei puternici își vor folosi timpul rămas pentru dragoste, nu pentru nemulțumiri. Ei vor ceda, chiar dacă vor avea dreptate. Ei vor înțelege, chiar dacă nu vor avea pe cine. Ei vor ierta, chiar dacă va fi mult prea dureros. În dragoste, cei puternici suferă cel mai mult

   În dragoste, cei fericiți uită. Uită că cineva care însemna totul a îndrăznit să-i mintă. Uită că lacrimile odată au fost parte din viață. Uită că amintirile sunt pentru a trăi momente din trecut. Uită să aibă amintiri. Uită și cu asta pun capăt unei neliniști. Cei fericiți găsesc putere să construiască din nou. Să vadă viața așa cum este ea, cu bune și cu rele, dar frumoasă. Cei fericiți nu păstrează doar pentru ei împlinirea. Ei uită pentri a lăsa loc altor amintiri, din prezent. În dragoste, cei fericiți oferă cel mai mult.

REAL...VIRTUAL...IMAGINAR!

   Aceste "eseuri literare'' pe care le veţi citi în acest blog au fost scrise de-a lungul timpului, reflectând uneori stările, trăirile şi simţirile mele sufleteşti din viaţa mea reală dar şi din cea imaginară, virtuală pentru că DA, putem trăi mai multe vieţi pământene deodată şi cu siguranţă, plecăm şi iar revenim prin această viaţă trecătoare până când vom ajunge la cea veşnică

   Am folosit "cuvinte, fraze şi metafore" care să-mi exprime personalitatea şi sensibilitatea mea sufletească, unele compuse numai de mine, altele luate de prin cărţi, găsite întâmplător pe Internet sau din mesajele mele personale de coresponenţă de-a lungul timpului şi pe care le-am adaptat ulterior "trăirilor şi simţirilor mele sufleteşti"

   Dacă vreodată, cineva îşi va regăsi aici cuvintele, trăirile şi simţirile sale personale printre aceste rânduri, atunci înseamnă că, într-o altă viaţă sau în alt destin, cândva "am fost suflete pereche" ori pur şi simplu, hazardul, ori cuvintele sale mi-au pătruns atât de adânc sufletul şi atunci le-am aşternut aici pe hârtie, unde vor rămâne veşnice.

   Desigur, aici se vor regăsi "şi iubirile mele reale" dar trecătoare care au făcut parte din viaţa mea, şi "iubirile mele virtuale" în care personajele au existat în realitate dar fără să fie nici o atingere dar şi "iubirile mele imaginare" (prinţesele) care au existat doar în lumea viselor efemere sau poate chiar trăite cu-adevărat cândva, prin alte vieţi şi-n alt Destin şi care acum, au revenit în memoria sufletului meu, prin pana de scris.

   Am încercat să mă descoper pe mine însumi "cine sunt" eu cu-adevărat sau chiar mai mult, cine am fost sau cine aş fi vrut să fiu! Cu siguanţă, am avut o identitate, o personalitate reală dar şi una interioară, dedublată a sufletului pe care am cunoscut-o doar eu şi care, dacă apărea uneori la suprafaţă, poate că nu a fost întotdeauna "înţeleasă sau simţită" de cei din jurul meu.

   Dar aşa sunt eu, un visător şi n-are rost să mint, aşa am fost mereu şi sunt.



BREVET DE INVENTIE NR. 90524: ROBOT DE ANTRENAMENT LA TENIS DE MASA

   În anul 1985, IONEL SPOREA şi EMIL MARIAN au devenit primii inventatori din lume ai Brevetului de Invenţie *Robot de antrenament la tenis de masă* (OSIM nr. 90524). Atunci, noi am deschis o eră nouă şi modernă în practica şi antrena-mentul acestui sport atât de popular în întreaga lume.

   La epoca respectivă, exista un robot foarte simplu, conceput de firma suedeză STIGA. Acel robot, de dimensiuni mici, se instala cu mâna într-un loc pe masa de joc, care să-i per-mită să direcţioneze mingile doar într-un singur punct fix pe suprafaţa mesei din dreptul partenerului de antrenament şi putea să execute doar "mişcări simple de regularitate''  (minge dreaptă de forhand sau backand) iar pt. a continua antrenamentul, fiecare jucător trebuia să oprească manual din circuit robotul, să adune toate mingile de pe jos cu un coş şi apoi să le reintroducă din nou în magazia robotului pt. a putea continua practica.

   Prin concepţia robotului nostru, am revoluţionat pur şi simplu antrenamentul la tenis de masă, el fiind capabil să execute absolut ,,toate mişcările tehnice" cu mingea de celuloid din acest sport, şi să recupereze singur toate mingile returnate corect de partener în jumătatea sa de masă şi să le reintroducă automat în magazia robotului şi-n circuitul de antrenament:

- minge de atac şi contra-atac dreaptă (fără efect)

- minge cu efect lateral (topspin, side-spin) de forhand şi de backand

- minge tăiată de apărare (joc de mijloc sau apărare clasică la distanţă de masă)

- servicii de toate tipurile (scurte şi lungi)

- mingi cu direcţionare scurtă sau lungă pe suprafaţa mesei, într-un singur punct fix (antrenament de regularitate al unui procedeu tehnic) sau cu direcţionare aleatorie şi viteze variabile, fără ca partenerul de antrenament să ştie unde cade mingea pe suprafaţa mesei de joc.

- programe de antrenament complexe cu procedeuri tehnice combinate (atac, apărare, contra-atac, topspin etc.)

- programe de antrenament pt. orice nivel al jucătorilor, atât pt. începători cât şi al sportivilor de mare performanţă.

(viteza de executie se putea regla între 2 mingi pe secundă / la o minge la câteva secunde).

   Prototipul nostru a fost evaluat şi omologat câteva luni de către Federaţia Română de Tenis de Masă, fiind testat în cadrul Centrului Naţional, de către sportivi şi antrenori de mare valoare din acea perioadă, fiind foarte apreciat (printre aceş-tia numărându-se: Ella Constantinescu Tzeller, antrenor federal; Otilia Badescu, campioană europeană de junioare). A urmat apoi producţia de serie a mai multor roboţi care au fost repartizaţi la câteva cluburi din ţară.

   În anul 1986, am participat cu el la Târgul Internaţional de Materiale Sportive de la Moscova, unde am obţinut Premiul Special, dar şi unde robotul nostru a fost filmat şi fotografiat de toată lumea prezentă acolo. Apoi, în anul 1988 am fost laureaţi cu Marele Premiu la Salonul National de Inventii de la Arad, primiind totodată şi o recunoastere ştinţifică a invenţiei noastre pe plan internaţional.

   Dar cum, în epoca respectivă, România era încă o ţară comunista în care nu exista proprietatea privată a invenţiilor, noi am fost consideraţi doar autorii acestui brevet de invenţie iar proprietar al invenţiei noastre a devenit, Statul român. Si datorită faptului că România nu a protejat invenţia noastră la nivel internaţional şi după prezentarea lui la expoziţia de la Moscova dar şi la alte competiţii de anvergură, el a fost "copiat şi furat" de alte firme din străinătate, care apoi au fabricat modele noi sub diferite mărci, aşa că, pe parcursul anilor alţii au devenit milionari în locul nostru.

   După apariţia robotului nostru în tenis de masă, au apărut şi alte modele de roboţi în alte sporturi care utilizau o minge de joc: tenis, base-balle, footbal american, voley-balle dar care au utilizat acelaşi principiu de funcţionare dar în raport cu mingea şi suprafaţa de joc specifică! Deci, putem spune ca noi am fost "şi pionierii" robotizării antrenamentelor în mai multe discipline sportive.

   Ştiu, uneori mă gândesc cu tristeţe la toate acestea, dacă ne-am fi născut pe alte meleaguri alte şi am fi făcut această invenţie acolo, am fi fost cu siguranţă recompensaţi mult mai bine şi am fi beneficiat de multe avantaje financiare în ziua de azi. Dar alteori, mă gândesc totuşi cu mândrie, că această glorie şi satisfacţie personală de a fi primii inventatori din lume ai acestui robot nu ne-o poate lua nimeni şi de multe ori acest lucru este mai important decât un pumn de dolari.

   Şi cine ştie, poate că într-o bună zi, cineva se va hotărî să ne recunoască acest merit la nivel internaţional, poate chiar la ITTF dacă nu, cu siguranţă vom fi la fel de mulţumiţi sufleteşte. Dacă cineva doreşte să obţină mai multe informaţii referitoare la invenţia noastră şi să-i prezentăm şi Brevetul de Invenţie, o vom face cu mare plăcere. Sau se poate informa la OSIM, la Federaţia Română de Tenis de Masă.

ASA SUNT EU…UN VISATOR!

   M-am născut pe 19 iulie 1957 la Timişoara, poate cel mai frumos şi modern oraş al României dar mi-am petrecut anii copilăriei la Bocşa, un mic orăşel de munte din judeţul Caraş-Severin. Aici am făcut primii mei paşi la şcoala, şi-mi face plăcere, să-mi amintesc de prima mea învăţătoare, d-na Marcela, care mi-a descifrat tainele ascunse ale învaţăturii.

   Apoi, tot aici, mi-am făcut unii dintre cei mai buni prieteni ai copilăriei şi am pătruns în lumea sportului, la fotbal şi tenis de masă (şi am să-l amintesc pe regretatul meu antrenor, Petru Bojincă care mi-a pus prima paletă în mână şi mi-a dat pasiunea pentru acest sport, în care mai târziu, aveam să fac performanţă pe plan internaţional). 

   În copilărie, am trecut prin câteva întâmplări dintre cele mai incredibile care de fapt, aveau să mă urmărească mai toată viaţa, peste tot pe unde am ajuns! Am crescut în greutăţi mari şi neajunsuri dar aveam mereu acel "surâs şi acea dinamică" a unui copil care trecea cu zâmbetul pe buze peste toate acestea fără să-i pese prea mult dar mai ales cu spe-ranţă şi optimism, cu multă ambiţie şi mult curaj.

   Am învăţat tot timpul foarte bine la şcoală, am făcut sport de performanţă şi am avut ocazia să călătoresc prin toată ţara, să-mi fac un "nume" şi să urmez principii sănătoase în viaţă care m-au ajutat mai târziu. Am fost de mic copil "un suflet sensibl, tandru şi romantic" am avut iubirile mele mici şi nevinovate de adolescent care mi-au rămas mereu în suflet. Dar în acelaşi timp mi-am format şi un caracter puternic, ambiţios, perseverent de care aveam ne-voie pt. a face faţă tuturor greutăţilor şi încercărilor prin care aveam să trec de-a lungul vieţii, făcând din mine un om adevărat, puternic şi matur.

   Datorită faptului că tatăl meu a fost transferat în interes de serviciu la Bucureşti în 1978, ne-am mutat acolo cu toată familia, şi eu am avut marea oportunitate să lucrez la cea mai renumită intreprindere din vremea respectivă, IMGB, o mare uzină de peste 15.000 angajaţi, foarte modernă şi complexă. Pe parcursul anilor, am reuşit foarte bine să îmbin cariera mea profesională cu activitatea sportivă, atât cât sistemul comunist mi-a permis, nefiind niciodată membru de partid.

   În anul 1985, împreună cu Emil Marian, am devenit primii inventatori din lume ai Robotului modern de antrenament la tenis de masă (Brevet OSIM nr. 90524). Invenţia noastră a revoluţionat pur şi simplu antrenametul la acest sport atât de popular în întreaga lume (amănunte mai multe despre această invenţie veţi descoperi citind articolul de mai sus, Brevet de Invenţie).

   Au urmat perioade în vremea respectivă în care am fost şi pe cele mai înalte culmi ale gloriei sau în vârful piramidei dar am trecut şi prin infern, constatând de fapt, ca atât Iad-ul cât şi Rai-ul se află amândouă aici, pe Pământ! Dar de fiecare dată am avut forţa şi puterea să "renasc din propria-mi cenuşă" şi să reiau viaţa de la zero şi să ajung din nou sus, acolo unde sunt şi acum.

   După căderea comunismului în decembrie 1989 şi ca mai toţi românii de atunci, săturaţi de nedreptăţile vieţii în care am trăit atâţia ani, am plecat imediat în Belgia unde m-am stabilit cu familia, într-o staţiune foarte frumoasă pe malul Mării Nordului, la Wenduine. Aici, am continuat să antrenez la două cluburi (Wenduine şi Torhout) şi tot aici, la Bruge, s-a născut şi Ionuţ, în anul 1992. A fost primul nostru contact cu o ţară civilizată şi democrată, cu "lumea nouă" şi doamne, cât de greu ne-a fost la început să ne adaptăm dar am reuşit foarte bine pe parcurs. Mai târziu ni s-a înfiripat idea emigrării definitive în Canada, unde am ajuns în 1994, stabiliindu-ne la Montréal, unde locuiesc şi acum.

   De-a lungul timpului, prin ambiţia, perseverenţa mea şi capacitatea de adaptare la orice fel de situaţii, competenţele acumulate, felul meu mai bătăios de a-mi urmări ţelurile şi obiectivele propuse în viaţă, prin tot felul de cursuri şi specializări tehnice în cadrul unor firme renumite din Canada şi Statele Unite ale Americii dar mai ales printr-un curaj de a-mi demonstra mie însumi că pot fi capabil să realizez orice mi-am propus în viaţă, am reuşit să lucrez ca şi Manager de mentenanţă şi producţie, la unele dintre cele mai renumite companii din lume: General Motors, Bridgestone, Rolls-Royce, Paccar. La GM, după numai un an, am fost numit în "Colectivul Supervizorilor de Excelenţă" reuşind să fiu printre puţinii manageri ai companiei care au atins 100 % toate obiectivele de performanţă.

   De asemenea, am continuat să antrenez la tenis de masă, am fost mulţi ani, antrenor şef la mai multe cluburi, apoi, chiar am făcut parte din colectivul de antrenori (juniori şi se-niori) ai provinciei Québec iar mai târziu, al echipei naţionale de juniori a Canadei. Am format şi antrenat tineri atleţi care pe parcursul anilor au devenit sportivi de performanţă la nivel internaţional (printre ei, chiar şi cei doi băieţi ai mei, Bogdan şi Ionuţ Andrei). Datorită acestor rezultate de excepţie, am câştigat de două ori (1996 si 2000) titlul de "Cel mai Bun Antrenor al Anului".

   Am participat, în calitate de antrenor al echipei naţionale de juniori a Canadei la mai multe competiţii internaţionale, cea mai importantă fiind "Campionatul Mondial Şcolar din Franţa, 2000" şi unde, Canada s-a clasat pe locul 7 în lume, fiind cea mai bună performanţă din istoria tenisului de masă canadian. La această competiţie, noi am câştigat şi trofeul "Fair Play".  

   Datorită unor împrejurări norocoase din viaţa mea, de-a lungul anilor, am avut ocazia să întâlnesc şi să dau mâna cu mai multe personalităţi marcante din lume. Prima ocazie s-a ivit când eram adolescent, părinţii mei fiind de credinţă baptistă, m-au luat odată cu ei, la deschiderea celei mai mari biserici baptiste din România, construită la Arad, de câtre Statele Unite ale Americii. La acest eveniment, au participat câteva personalităţi recunoscute în întreaga lume (fiind şi ei baptişti) şi cum era obiceiul, la terminarea serviciului religios, aceştia aşteptau afară la uşă şi dădeau mâna cu toţi oamenii care ieşeau din biserică. Fiind şi eu prezent acolo, am avut onoarea să dau mâna cu domnul NEIL ARMOSTRONG, primul om care a păşit pe Lună!!! Acest eveniment m-a marcat toată viaţa mea.

   Apoi, lucrând la IMGB şi fiind o uzină foarte modernă unde dictatorul Ceausescu invita toţi Şefii de stat străini care ne vizitau ţara iar eu, ocupându-mă mereu de organizarea unei expoziţii de SDV-uri chiar pe aleea vizitei, dinainte stabilită şi deci, în drumul coloanei de demnitari, am avut ocazia să dau mâna cu trei Şefi de Stat: Edward Shreyer, Guvernatorul General al Canadei; Indira Ghandi, Prim-Ministru al Indiei; Eric Honecker, Preşedintele Republicii Democratice a Germaniei.

   Dar viaţa mea a fost mereu presărată "de urcuşuri şi coborâşuri", mereu de un pas înapoi, urmat apoi, de un mare salt înainte! Am fost un om foarte ambiţios, hotărât, dinamic, capabil, diplomat, bine organizat, un foarte bun comunicator şi strateg, perseverent, stilat şi manierat, educat, care a ştiut mereu ce vrea în viaţă şi care a reuşit mereu aproape foarte bine, uneori, chiar imposibilul. Am avut mai multe accidente foarte grave în viaţa mea în care, de cele mai multe ori, toată lumea "îşi făcea cruce" văzându-mă că am scăpat cu viaţă uneori din situaţii imposibile, în care totul a atârnat doar de "firul veiţii" dar probabil ca firul veiţii mele a fost făcut din oţel, ca să dureze cât mai mult.

   Chiar şi acum recent, aici în Canada am avut un accident foarte grav la serviciu, când o piesă  metalică de aproape o tonă a căzut peste mine şi atunci, în acele momente, pot să spun că am văzut şi chiar am simţit "moartea cu ochii" apoi, am mers luni de zile în scaun rulant, în cârje şi cu baston. De asemenea, am scăpat chiar ca prin minune şi dintr-o  "embolie pulmonară" în urma acestui accident şi am fost salvat în ultimele minute, când nimeni nu mai credea! Acum, când mă vad că totuşi merg bine, nu pot decât să-mi imaginez, că totul a fost posibil doar mulţumită griji şi  dragostei lui Dumnezeu faţă de mine.

   Stiu, aşa mi-a fost hărăzit Destinul meu în această viaţă, să trec şi prin Iad, să trec prin atâtea accidente dar să scap de fiecare dată cu viaţă, să fiu uneori foarte sus, ca apoi să pierd totul şi iar s-o iau de la zero şi de la capăt. Uneori, orice am vrea să facem sau să fim, ne luptam în zadar, trebuie doar să ne urmăm calea Destinul care ne-a fost hărăzit şi atât cât ne este firul vieţii. Ce va urma de acum încolo, doar Destinul şi Dumnezeu probabil că ştiu! Eu nu fac altceva decât să-mi urmez calea predestinată

   Am doi băieţi minunaţi (Bogdan, născut în 1984 şi Ionuţ Andrei, în 1992) şi de care sunt foarte mândru, reuşind să-i educăm şi să-i creştem în spiritul şi principiul valorilor noastre familiale, cu respect şi bun simţ. Amândoi au reuşit foarte bine până acum la şcoală şi-n viaţa lor şi sunt convins că sunt pe drumul cel bun.

   De mic copil, am scris poezie de suflet, romantică, mai întâi am publicat prin gazetele de perete ale şcolii generale, apoi, prin reviste literare, am adunat peste 100 de poezii şi iată că, pe 23 decembrie 2011, mi-am publicat şi primul meu volum: Insula Trandafirilor, la editura Nagard din Lugoj. O carte romantică, în care mi-am transcris trăirile şi simţirile mele sufleteşti şi poeziile mele de dragoste şi de suferinţă. Apoi, pe 15 iunie 2012, la libraria Cărtureşti din Iaşi, mi-am publicat şi romanul ,,Dincolo de iubire şi ură''...o carte despre viaţa unui om, aşa cum a fost ea traită, şi cu bune, şi cu rele, dincolo de mizeria lumii, blestemelor iubirii şi urii omeneşti, şi care prin atingere s-au transformat în mângâieri sufleteşti, speranţă de viaţă şi  puterea de a renaşte de fiecare dată din propria-i cenuşă.

   Dar cea mai mare satisfacţie în domeniul literar a venit atunci, când la moartea Prinţesei Diana în 1997, în urma acelui teribil accident de maşină, i-am compus două poeme pe care le-am trimis la Ambasada Marii Britanii din Canada şi trei săptămâni mai târziu, am primit acasă "O SCRISOARE DE MULŢUMIRE" SEMNATĂ DE FAMILIA REGALĂ LA PALATUL KENSINGTON DIN LONDRA.

   Da, recunosc, am fost şi sunt un visător! Mi-am hrănit mereu copilăria cu visul de a fi, s-ajung savant sau scriitor, să vindec oameni sau să zbor...şi acest lucru îl ştiu doar eu, şi nu are rost acum să vă mint, aşa am fost mereu şi sunt.

      

OGLINDA FERMECATA

   EU...sunt asemenea faţetelor şlefuite ale unui diamant pe care toţi îl purtăm talisman (sau pecete?), pe care nu îl putem ascunde niciodată suficient de bine, dar pe care, chiar şi descoperit, nimeni nu mi l-ar mai putea fura vreodată.

   Nu am de gând acum să vă înşir aici un catalog nesfârşit de articole de îmbrăcăminte, mobilier, cărţi, electronice, filme de văzut, locuri de vizitat deşi, am nevoie de toate astea şi ele au făcut parte din mine, recunosc dar aşa cum mi le-a adus întâmplarea, un lucru după altul, ca să le pot savura cu toată plăcerea importanţa lor. Singurul lucru pe care mi-l doresc din toată inima şi pe care nu-l găsesc nici pe Internet, nici în cataloagele vreunui supermarket, nici în Gara de Nord, nici la talcioc sau pe stradă, sunt prietenii mei adevăraţi.

   Viaţa mea s-a învârtit mereu în jurul oamenilor care mă înconjoară. Sunt mult mai fericit atunci când cineva îmi spune o vorba bună, mă încurajează, mă sprijină cu un sfat venit din inimă (mai mult sau mai puţin subiectiv dar totuşi e un sfat), mă îmbrăţişează cu o privire caldă sau mustrătoare (când e cazul şi ştiu, că e de multe ori).

   Dintre toţi aceşti oameni care roiesc în jurul meu, care uneori mă agasează, care uneori mă întreabă în ce direcţie e Antartica, la ce staţie să coboare, sau doar cât e ceasul, eu încerc din răsputeri să-i cuprind în palme, să-i mângâi, să-i îmbărbătez pe toţi aceia care mai păstrează in privire dorinţa de a fi "ei înşişi" şi de a mişca universul acesta măcar cu un micron în direcţia dorită de ei. De a trăi frumos şi curat, de a câşiga o luptă cât de mică, de a proteja pe altcineva, de a împărtăşi şi celorlalţi din experienţele lor, de a aduce cuiva zâmbetul pe buze, de a râde în loc să se întristeze, de a aler-ga cu braţele deschise către valurile înspumate ale mării, de a se bucura copilăreşte de un cadou învelit în poleială.

   Ca să mă pot descoperi cu-adevărat şi-n totalitate, cred că acum aş avea nevoie de o oglindă mare, cuprinzătoare, o oglindă fermecată care, să mă oglindească aşa cum sunt eu de fapt, fără să-mi ascundă nimic, care să-mi arate cât de palid, de urât sau de frumos sunt, care să-mi desconspire minciunile pe care mi le spun singur despre mine.

   Eh, şi poate chiar aş mai vrea ca din oglinda asta să mă privească direct în ochi celălălt EU al meu: criticul, integrul, severul, neîmblânzitul, puternicul! Aş vrea să îmi poată vorbi şi chiar să mă certe, cred că nu m-aş supăra nici dacă m-ar înjura, să îmi demoleze argumentele şubrede cu care îmi amăgesc uneori credinţa credulă, să mă ademenească prin imagini despre o altă persoană în care mă voi transforma, să îmi râdă în nas atunci când sunt un copilaş prostuţ şi împiedicat, să îmi şoptească numerele câştigătoare de la 6/49. O concluzie imediată mi-a răsărit însă brusc în minte: cred că nu voi fi în stare niciodată să îmi fiu mie însumi, prieten! Noroc cu voi, ceilalţi, care reuşiţi uneori să mă faceţi să uit cât e de trist să-ţi fii propriul inamic.

   Averile comune pot fi furate, dar bogăţiile adevărate, nu. În sufletul fiecăruia se află lucruri preţioase care nu pot fi luate. Secole întregi, învăţaţii lumii s-au străduit să găsească definiţia sufletului, descrierea, limitarea şi caracteristicile sale dar mă întreb, câţi oare dintre ei au reuşit cu-adevărat acest lucru. Cu toate acestea, fiecare dintre noi simte în mod diferit şi trăieşte într-un mod unic fiecare experienţă depozitată în interiorul sensibilităţii sale. Din păcate însă, în acest spaţiu, care se pare că este infinit, se depozitează de-a lungul timpului atât bune, cât şi rele, amintiri plăcute şi pline de încântare, dar şi dureri şi amintiri dintre cele mai neplăcute.

   De-a valma, ori pe rând, acestea se aşează toate ca în nişte sertăraşe, provocând reacţii diverse. Pe unele dintre ele, ne face plăcere oricând să le scoatem la suprafaţă, ne bucurăm că există iar în momentele grele acestea ne ajută să mergem mai departe şi ne întăresc. Pe altele, dimpotrivă, le încuiem adânc şi ne dorim să nu le mai scoatem la lumină căci simpla lor amintire, aduce nelinişte, durere, tristeţe.

   Greşim însă procedând, astfel, păstrând ascunse doar amintirile neplăcute şi durerile, dezamăgirile şi pierderile suferite, nu facem altceva decât să ne pansăm, uneori inutil răni, ce nu vor fi niciodată vindecate, căci fiecare aducere aminte, va tăia şi mai adânc locul deja sângerând. Mintea omenească este complexă, dar şi ciudată, functionând uneori în opoziţie cu ceea ce ne face bine.

   Ca şi oameni, avem deseori tendinţa de a descoperi în noi, tocmai acele lucruri care ne fac rău şi atunci preferăm să ne aducem aminte de iubita(ul) care ne-a înşelat, de prietena(ul) care ne-a minţit, de colega(ul) care ne-a furat portofelul sau de pisica pe care am pierdut-o. În acelaşi timp, uităm de bucuria adusă de primul zâmbet al copilului nostru, de primul buchet de flori pe care l-am oferit sau primit, de zecile de reuşite profesionale, de micile satisfacţii cotidiene, uităm ceea ce contează, prinşi fiind în evenimente mărunte. Până la urmă, merită să lăsăm în sufletul nostru tot ceea ce ne face rău?

   Ce păstrăm şi ce vrem să aruncăm la coşul de gunoi? Dar mai ales, cum ne vindecăm? Astfel, într-un moment cu mine însumi, încerc să realizez ce lucruri mi-au măcinat sufletul, ce stări sufleteşti m-au apăsat mai tare, ce m-a afectat cel mai mult în viaţă. Încerc uneori să aflu, dacă acele lucruri chiar merită să rămână înlăuntrul sufletului meu! Aş vrea să le triez. Cele mai puţin esenţiale, încerc să le şterg cu totul, să le arunc la gunoiul uitării şi să înţeleg de ce sunt atât de neimportante încât nu merită să ocupe un loc, în sufletul meu. În schimb, pe cele importante încerc mereu să le accept ca pe ceva ce pur şi simplu "mi-au fost date".

  Pierderea unei persoane dragi, greşelile majore, eveni-mentele care m-au învăluit, fără să pot interveni în vreun fel, toate acestea ar trebui să le accept şi să le păstrez în mod normal, ca şi făcând parte din viaţa mea, drept întâmplări sau situaţii asupra cărora nu am avut nici o putere. Iar ceea ce aş mai putea încă repara, să încerc să le repar.

   Dar şi mai trist este atunci, când, în aceaşi viaţă, sunt nevoit să o iau iar de la capăt, la fel de convins că nu voi ajunge nicăieri, nici de data asta. Să pot avea uneori a doua şansă! Da, mi-aş fi dorit atât de mult acest lucru în unele situaţii dar ştiu că nu mă pot opune, Destinului. Dar mă şi întreb: ce aş fi făcut oare cu ea? Aş fi irosit-o la fel ca şi pe prima sau poate că, experienţele anterioare prin care am trecut, greşelile pe care le-am făcut, ar fi putut să mă influenţeze decisiv, ca să nu le mai repet şi atunci această a doua şansă, ar fi fost cea bună.

   Uneori, am impresia că mă contrazic singur în ceea ce priveşte tristeţea, suferinţa: pierdem prin moarte, într-adevar, un alfabet, o limbă, o cultură dar, poate că eu voi câştiga dreptul la o a doua şansă, revenind un om nou, într-o altă viaţă. Dar mai ştiu, că regretul şi furia neputinţei, apar numai la oamenii care pot citi în adâncul lor, că moartea fiinţei lor anterioare a fost inutilă, pentru că pot percepe că, în această a doua şansă şi încercarea dinainte s-au comportat la fel de lamentabil. În schimb, eu ştiu, sunt chiar sigur pe mine, că voi deveni un om nou şi nu voi mai repeta greşelile din viaţa mea, anterioară şi chiar voi învăţa din ele.

    Offf, parcă simt acum că este rândul sertarelor cu amintiri frumoase şi oameni deosebiţi (pe care i-am cunocut de-a lungul timpului) să fie deschise larg şi revăzute, retrăite! Nu este aşa că acum am motive să zâmbesc cu adevarat? Aş vrea să le păstrez pe toate acestea în sufletul meu, la loc sfânt şi să-mi amintesc de ele zi de zi, de toate persoanele dragi care mi-au bucurat odată inima, de toate acele momente de fericire, bucuriile şi împlinirile prin care am trecut, de bătăliile câştigate zi de zi, de dimineţile însorite şi senine.

   Şi cred că, abia atunci sufletul meu o să aibă poate liniştea, pe care şi-a dorit-o mereu, pe care, poate chiar că o merită azi din plin.

ÎN LUMEA...LUCRURILOR SFINTE!

   Gândurile mi s-au amestecat cu sufletul, de-a valma! Se întreătrund, mă fac să trec printr-o serie de stări extreme. Mă cuprinde furia, mă apucă nervii, mă umplu de tristeţe, zâmbesc amar, îmi pironesc privirea pierdută pe un colţ de cer şi EU-l din mine tună năvalnic.

    Nu-mi doresc decât să zac! Să nu mai vorbesc cu nimeni! Nu vreau să aud nimic, decât o melodie! Nu vreau să văd pe nimeni! Vreau doar să mă desprind de realitate şi apoi să plec, în lumea mea, acolo unde totul este frumos şi nimeni altcineva nu are acces. Acolo, nu trebuie să mai dau explicaţii, nu trebuie să-mi cer scuze pentru o reacţie avută uneori la nervi dar care nu e răzbunare.

    În această lume a mea, nu trebuie să îmi aleg cuvintele pentru a nu deranja sau răni. Pot să iubesc liber, fără să îmi cer scuze că sufoc. Nu mai am aşteptări, nici dureri sau suferinţe, lacrimi, dezamăgiri pentru că acolo, iubesc şi sunt iubit şi asta e tot ce contează.

  În această lume a mea, nimic nu este cenzurat şi nu mi-e teamă de felul în care tu vei reacţiona. Nu mi-e teamă de nimeni şi nimic căci această lumea a mea, este pură, asemeni unei ape cristaline care curge asemeni timpului, lin, fără unităţi de măsură, şi nu trebuie să dreg nici o situaţie pentru că pot să dau explicaţii, sunt ascultat şi înteles, nu sunt dat de-oparte şi nici nu înnebunesc căutând felul în care te-aş putea convinge pe tine, că de fapt, tu eşti cea care greşeşti.

   În această lume a mea, care este o lume minunată pentru că exist doar EU, un om matur cu suflet de copil şi iubesc, iubesc aşa cum ştiu şi simt eu, prosteşte, nătâng dar iubesc cu puritatea unui suflet de copil.

  În această lume a mea, exist doar eu şi povestea mea de iubire, povestea mea de suferinţă, povestea mea nespusă şi necitită de nimeni, doar de mine şi bucăţica mea de hârtie mototolită, numită "sufletul meu".

   În această lume a mea, eu mă hrănesc cu vise şi amintiri frumoase, mă supradozez cu fericire, mă îmbăt cu nectarul iubirii, simt ceea ce realitatea nu mă poate face să simt. Am marea bucurie că acolo nu e nimeni! Nimeni nu are acces!Nimeni nu mă poate răni! Nimeni nu mă poate face să sufăr sau să plâng.

  Nu ştiu dacă mi-am limpezit gândurile. Nu ştiu dacă sunt înţeles, dar ştiu că e foarte dureros să fi judecat uneori, pe nedrept. Mai rămân o clipă în această lume a mea şi apoi, am să mă reîntorc la realitate, într-o altă lume, dincolo de adevăr, dincolo de puterea mea, într-o nesfârşită succesiune de evoluţii.

LUMEA VIRTUALA!

   Lumea virtuală! Milioane de oameni, de fotografii, de Speranţe şi aproape tot atâtea minciuni, false incertitudini şi dezamăgiri, uneori.

   După o zi infernală, te aşezi în faţa calculatorului şi începi să trăieşti o altă viaţă, vrei să scapi din cotidianul pe care nu-l mai poţi suporta, să scapi de oamenii pe care-i întâlneşti zilnic şi care sunt invariabil plictisitori. Vrei să visezi din nou! Vrei să speri. Iluzii pe care ţi le creezi în inconstienţă! Te rupi de realitate şi visezi că ţi se va întâmpla ceva frumos, că vei întâlni oameni deosebiţi, aşa cum nu există acolo, afară.

   Probabil cu mulţi dintre ei ai făcut odată, fără să-ţi dai seama, un schimb de priviri undeva, fără să ştiţi că va veţi întâlni cândva peste timp, în această lume virtuală. Uiţi de tot şi de toate, trăieşti intens fiecare secundă aici, îţi bate inima cu putere când vezi un profil care te-a atras: ”poate este el cel pe care îl aştept”...''poate este ea cea pe care o caut''! Apoi, totul se transformă în dezamăgire şi cauţi iar şi iar...

   Ne irosim timpul pe care nu îl avem în căutarea a “ceva”, de multe ori nici noi nu ştim de ce o facem. Mulţi poate sunt căsătoriţi şi vor să scape de rutina de zi cu zi, de partenerul cu care trăiesc ani lungi de monotonie, vor să înveţe să iubească din nou, vor să fie iubiţi cu pasiunea de care au avut parte cândva, se hrănesc cu iluzii uneori deşarte.

   Întotdeauna, oamenii pe care îi întâlnim aici sunt, în opinia noastră, mult mai buni decât cei de “afară”, asta pentru că aici, ei au curajul de a-şi descoperi sufletul. Cu o mască pe faţă, oricine are curaj, ne putem asemui oarecum cu hoţii! Suntem hoţi de suflete, de fotografii! Fiecare dintre noi avem poze cu oameni pe care nu i-am întâlnit şi poate nici nu-i vom întâlni vreodată în viaţa noastră, reală.

   Aşteptăm cu nerăbdare un răspuns la vreun mesaj trimis în eter, emoţii, frământări. Este foarte greu să întâlneşti în viaţa reală o persoană pe care ai cunoscut-o aici, şi să crezi că ea va fi cu siguranţă o altă persoană decât cea pe care o aşteptai, pe care ţi-ai imaginat-o sau poate este mult peste aşteptările tale şi, în acest caz, este şi mai greu.

   Te străduieşti să placi, să faci faţă situaţiei, îi simţi privirea acuzatoare şi staţi o oră faţă în faţă, fără să reuşiţi să legaţi o conversaţie decentă, ”ne auzim la telefon”… ''mai vorbim mâine”…o sărutare pe obraz sau pe gură şi, din momentul în care ţi-a întors spatele, simţi că nu vă veţi mai întâlni  şi vedea niciodată!

   Suntem toţi oare vânzători şi cumpărători de iluzii? Şi, în acelaşi timp, căutători de comori? Eu, am căutat mereu o femeie la fel ca şi mine, puternică dar şi sensibilă în suflet, romantică, pasională, senzuală în iubire, în acelaşi timp, o femeie care să ştie să privească în sufletul cuiva, o femeie pentru care viaţa în sine, nu reprezintă un lung şir de com-promisuri, ci un amalgam de respect, dragoste şi onestitate.

   Mă gândesc la acea femeie aşa cum şi ea se gândeşte la mine, fără să ştie că amândoi existăm, totuşi, undeva în realitate, dincolo de această “lume virtuală”! Toţi căutăm o iubire sinceră, curată, ce izvorăşte dintr-un suflet pur, dar oare câţi ştim să dăruim şi să primim, iubirea?

   Viaţa nu este o cursă, ci doar o călătorie care trebuie sa-vurată pas cu pas. Ieri e "istorie". Mâine e "mister". Azi e un "cadou". Bucură-te de el, dacă într-o zi ai ocazia să-l primeşti şi considerăte fericit. Şi totuşi, în această “lume virtuală” am avut ocazia şi posibilitatea uneori, să întâlnesc şi persoane serioase, de calitate, sincere. Odată, chiar am crezut că mi-am găsit aici “sufletul pereche”, dar cred că nu am ştiut eu atunci prea bine să sesizez această şansă pentru că, el, Destinul, ne aduce uneori paşii pe acelaşi drum dar apoi ne lasă să ne descurcăm singuri.

   Uneori, iubirea ne bate la poarta sufletului, chiar aici, în această lume virtuală, dar dacă atunci, nu avem puterea s-o simţim, şi să-i deschidem poarta sufletului, ea pleacă mai departe iar noi vom rămâne mereu singuri şi vom da vina pe neşansă, când de fapt, principalii vinovaţi suntem noi.

CUM SA ÎNVETI SA IERTI

   Duminicile, ne spunem mereu cuvinte de dragoste dar apoi se întâmplă să ne petrecem iar nopţile singuri, pentru vina de a fi cerut prea puţin, pentru păcatul de a fi iubit prea mult, pentru trufia de-a nu fi înţeles la timp unde se termină visul şi unde începe viaţa, unde e desenată linia subţire, invizibilă, absurdă dintre aproape şi atât de departe.

   Seară de seară, aş fi vrut să-mi găsesc puterea să mai ademenesc primăvara printre noi. Sunt unele zile în care totul ne răneşte, ca şi cum ar fi fost programat fiecare minut pentru deznădejde. Sunt unele zile în care suferinţa şi orgoliul se transformă într-un amalgam de lacrimi şi de neputinţă, care mă sufocă până aproape de moarte. Cum aş putea să uit umilinţele, greşelile, aşteptările şi nemiloasele refuzuri?

   Cum să înveţi să ierţi într-o relaţie în care niciodată nu ţi se acordă iertarea?

   Nu mai ştiu să mă iert nici pe mine, pentru naivitate, pentru deznădejde, pentru speranţă, pentru rătăciri, pentru iubiri. Nu mai ştiu cum să merg mai departe, am impresia că mi-am pierdut complet busola şi direcţia.

   Dar dacă acum, m-ai lua iar de mână şi m-ai lăsa să-ţi arăt prima rază de soare prin ochii mei, să-ţi port paşii prin nisip, spre necunoscut, undeva departe în zare, acolo unde cerul sărută pământul, să-ţi spun noapte bună încet şi duios, să-ţi arăt cum să plângi cu ploaia, cum să cânţi cu vântul, cum să dansezi cu soarele, cum să traieşti cu viaţa, cum să iubeşti cu sufletul, cum să crezi în minuni şi speranţă, să-ţi fiu început şi sfârşit, noapte şi zi, viaţă şi speranţă, să-ţi pun iubirea în suflet şi tu să o trăieşti, să fiu în gândul tău, mereu, să-ţi sărut tăcerea şi să-ţi alung singurătatea, să ne lăsăm gândul prin uitare iar cuvintele să ne curgă fără să le mai pu-tem opri, să ne-adunăm iar toate clipele frumoase într-un mănunchi de vorbe, cu siguranţă ne-am elibera sufletul de durere şi de dor tăcut.

   Dar de ce avem în noi atâta dor şi nu suntem în stare să-l uităm, când stelele mor? De ce cu trupul nu găsim, ce-n suflete ascuns râvnim? Tăcerea ta este un pumnal ce-mi însân-gerează aşteptarea, ce-mi spulberă în neant visarea, dorul şi iubirea. Spune-mi, ce suferinţă porţi în suflet de eşti atât de nepătrunsă?

   Ştiu, ai fost doar o sclipire-n viaţa mea, sau poate doar o stea, care apare şi dispare, sau poate chiar un dor răzleţ, un val de mare. Mi-ai chinuit noapte şi zi, şi inima, şi dorul, şi gândirea, crezând că poţi să-mi dărui fericirea, fără să văd, fără a şti, că tu de fapt, n-ai să mă poţi iubi.

   Dar sper ca toate visele tale să se împlinească de-acum fără mine! Şi astfel, fiecare va fi liber să descopere dragostea în felul lui, din propriul său punct de vedere şi în limita pe care inima lui o poate suporta. Dar să nu lăsăm visele să piară, dacă visele mor, viaţa noastră nu mai este decât o pasăre cu aripile rupte, care nu mai poate să zboare.

CUVINTELE-MI SIMPLE…SI ÎNCA NEROSTITE!

   Îmi plac cuvintele simple şi încă nerostite dar ascunse-n suflet. Uneori mă furişez după ele şi zâmbesc ghiduş amintirii, alteori le transform în cântec şi le picur în sufletele cenuşii. Câteodată mă dor şi atunci se preschimbă-n clipire şi le simt gustul sărat, atunci când rămân încă nerostite.

  Dar în lumea lucrurilor sfinte, adesea nu se spun... cuvinte şi-n lumea celor fără de cuvinte, adesea, tot ce-ai vrea sa spui...se simte.

   Îmi plac cuvintele simple şi încă nerostite chiar dacă ele uneori mă dor. Nu aş putea trăi fără ele! Am încercat o vreme să le-ascund în mine dar mi-era dor să şoptesc, să vorbesc, să strig, să urlu şi pentru că n-am avut glas, cuvintele toate au izbucnit în mine şi hohote de gol m-au umplut şi-atunci,  am hotărât: o să-mi iau sufletul de mână, şi o să colorez cuvintele în mii de culori ca să respir aerul lor curat.

   Şi totuşi, cuvintele mele simple şi încă nerostite, te strigă iar, dar tu, unde eşti acum? Te rog, nu lipsi astă seară, noaptea asta va naşte îngeri. Vino! Hai să ne pitim din nou printre stele şi să-i vedem cum aleargă cu tălpile goale râzând. Hai! Prinde-mă de mână şi zboară cu mine spre stele. Priveşte-mă, mă transform într-o salcie, privesc   şi lăcrimez printre crengile sufletului chemându-te.Vino!

   Mângâie-mi cu privirea ochii şi aşterne-mi pe suflet zâmbetul tău de ştrengăriţă. Oare îţi mai aminteşti când îţi spuneam aşa, şoapte de cuvinte nerostite când cu gândul îţi atingeam chipul. Înveleşte-mă, într-un amestec de culori al unei nopţi de toamnă. Lasă-mă să alerg desculţ prin vise, să culeg praf de stele, să-ţi desenez pe cer cu penelul sufletului toate dorurile mele.

   Nu ştiu prea bine când m-am născut. Uneori, răsar în mine mugurii primăverii şi miros a verde crud. Alteori, îmi dau voie să ning doruri şi surâsuri. Uneori, îmi place să zbor şi mă întrec cu fluturii şi când frunzele încep să se-aprindă, răsar în mine gânduri de iubire. Îmi place să mă nasc cu fiecare răsarit şi să aprind stelele în fiecare seară, luminând umbrele trecutului meu.

   Iar tu, iubire, stai lângă mine şi priveşte-mă. Rupe din tine şi întregeşte-mă, nu-mi opri visarea! Îmbrăţişează-mă cu clipe de viaţă, dezbracă-ma uşor de gânduri, de tristeţe şi scaldă-mă în mări de curcubeu, de zâmbete, de soare. Tu, iubire, eşti în sufletul meu şi iar mă apucă dorul de tine şi iar simt că-mi lipseşti atât de mult.

    Apoi, spune-mi fără cuvinte, fără lumină, fără sunet că, în lipsa mea, sufletul tău e pustiit, spune-mi că atunci când va ploua, vom sta iarăşi amândoi acolo, be bancă, lângă teiul lui Eminescu şi ne vom îmbrăţişa din nou iar eu mă voi ascunde în braţele tale. Spune-mi, că niciodată şi nimeni, nu mă va iubi aşa cum mă iubeai tu odată.

   Spune-mi, că doar tu mă poţi înveli noaptea, că doar tu poţi să-mi fredonezi fragmente din sufletul tău, că doar cu tine pot depăna amintiri, că doar cu tine mă pot certa şi împăca, că doar pe tine te pot ierta, că doar cu tine pot împărţi visele şi sufletul, că doar cu tine pot plânge împreună, că doar cu tine mă pot bate cu perne şi doar cu tine pot vorbi despre cărţi, că doar cu tine pot merge la concerte.

   Spune-mi, te rog, că doar tu trebuie să mă trezeşti cu un sărut în fiecare dimineaţă, că doar tu ai voie să îmi pregăteşti câteodată micul dejun, că doar cu tine pot avea parte de dimineţi târzii, că doar cu tine pot trece peste problemele nebănuite sau peste neînţelesuri şi mărunţişuri, că doar ţie îţi pot dărui sufletul şi trupul meu.

SAGEATA LUI CUPIDON (sau dragoste la prima vedere)

   Din momentul când privirile ni s-au încrucişat prima oară din întâmplare pe stradă sau pur şi simplu, priviindu-ne într-o fotografie, nu mai vedem nimic în jurul nostru. Nu mai ascultăm decât vocea blândă a persoanei de care ne-am îndrăgostit, fără să ne dăm seama că de fapt acesta este un "moment ireal, în afara timpului" dar totodată, scurt şi etern, fiindcă rămâne memorabil pătruns în interiorul sufletului nostru.

   Aşa numita "descărcare electrică" nu are cum să fie dată uitării. Inima ne accelerează bătăile, ne creşte tensiunea, picioarele ne tremură, umblăm cu capul prin nori, nu mai avem poftă de mâncare.

   Pe scurt, aceste emoţii reale şi confuze în acelaşi timp, ne asaltează permanent, ne provoacă un gen de căldură sufocantă. Mai mult, sentimentul de frică este amestecat cu o bucurie intensă, fiindca, dacă până acum am crezut că suntem destul de raţionali, dintr-o dată săgeata lui Cupidon ne-a lovit inima în plin şi ne pierdem capul.

   Şi touşi, de ce ne îndrăgostim subit şi apoi cădem seceraţi de puterea dragostei? Pentru că, inima are propriile-i raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaste. Pentru că, dragostea poate să cuprindă pe oricine, nu se ştie unde, cum şi când: într-o gară aglomerată, la birou, în ascensor, la plajă, piscină, aeroport sau mergând pe stradă şi încrucişând o privire. Nu e nevoie de un loc special sau de un moment romantic.

   Dragostea este copil de boem, ea nu are nici o credinţă, nici o lege, am putea spune că este chiar "un mic ticălos" care ne terorizează uneori fiinţa! Dragostea nu are nici vârstă, nici limite şi nici particularităţi speciale pentru cei ce se îndrăgostesc subit.

   Ok! Ne place de cineva de la prima vedere, de la prima întâlnire. Idealizând, considerăm că de-acum înainte, EL sau EA devine centrul nostru de greutate. Din acest moment, îi trimitem pe toţi la plimbare: familie, prieteni, nimic nu mai are importanţă!

   Şi totuşi, chiar dacă suntem uneori inconştienţi de toate acestea, e bine să ne păstrăm picioarele pe pământ şi să rămânem ataşaţi de vechile relaţii, chiar dacă totul pare imposibil! În acest stadiu, mai putem fi oare precauţi, căci realitatea este total deformată.

   Dar dacă din această dragoste la prima vedere, reuşim să învăţăm să ne iubim cu-adevărat, să ne cunoaştem mai bine, să construim o relaţie de durată, să mergem dincolo de prima privire?

   Da, totul se poate dar numai printr-o comunicare foarte bună şi permanentă, prin deschiderea sufletului, acceptarea trecutului fiecăruia dintre noi şi încercarea de a nu mai repeta greşelile lui, de a pune accent de acum încolo doar pe acest prezent şi pe viitor.

   Iar dacă acest lucru nu va fi posibil de realizat, să nu dramatizăm! Pentru că, orice s-ar spune, ramânem în noi cu experienţa magică şi de neuitat, deşi e greu de acceptat sfârşitul euforiei. Uneori, poveştile fără final sunt mult mai frumoase decât cele care durează toată viaţa.

   Ele ne amintesc mereu de o fericirire în cea mai adevărată şi pură formă. În plus, aceste poveşti, nu le vom putea uita niciodată pentru că, au fost sincere, doar cu sufletul, fără nici o atingere iar bucuria de a le fi trăit în NOI este imensă.

   Săgeata lui Cupidon în inima mea!

   Atunci, când te-am privit simplu, într-o poză şi m-am simtit complet străfulgerat de privirea ta, de zâmbetul tău ca mai apoi, ziua şi noaptea, orice zgomot să mi se pară mic pentru că eu, vroiam să aud cum îmi urlă în mine fiecare gând spre tine, să simt bătăile inimii cum îmi sparg pieptul.

   Să te aud pe tine strigând orice răspuns târziu şi fiecare speranţă care va veni, să aud cum lacrimile tale curg cu vuiete puternice şi fiecare râs al tău să-mi provoace mii de cutremure în suflet, să simt cum sorbi puternic cafeaua şi cum visezi atât de tumultos, să te ştiu mereu tăcând sonor şi ţipându-ţi fiecare nelinişte.

   Să mă doară fiecare sărut imaginar al tău, să aud cum se pierde în mii de ecouri fiecare îndoială a ta, să văd cum se descompune lumea şi apoi, cum se comprimă spaţiul şi cum trosneşte din fiecare încheietură descleiată, şoaptele tale să nu-mi fie îndeajuns, să-ţi aud tăcerea cu care se deschide cerul noaptea, să-ţi simt cea mai puternică dorinţă a ta, să pot afla cum apar stelele şi cum răsare luna.

   Să-ţi simt calmul privirii tale şi să văd îngerii cum merg pe vârfuri prin visele tale şi apoi, zâmbetul tau să mă adoarmă uşor, să aud cum curge timpul şi apoi se opreşte în loc acum, în acest moment, şi aici, pe această fotografie unde noi ne-am intersectat privirile pentru prima oară.

   Din păcate, tu doar mi-ai zâmbit atunci o clipă şi apoi ai dispărut şi de-atunci, plouă, plouă neîncetat, s-a făcut toamnă în mine, fereastra s-a-ncreţit de-atâta ploaie şi-mi desenează în gânduri ideograme pentru care n-am dicţionar. Si eu care credeam că ştiu totul despre ploaie, credeam că ajunge să mă rotesc cu braţele deschise printre stropi ca să nasc curcubee în sufletul tău. Plouă şi-n mine se face toamnă, ştiu că probabil nu te voi mai revedea niciodată.

   Acum, când suntem departe, atât de departe încât parcă lumea e pusă între noi, eu încă îţi simt inima bătând. Stiu că şi îngerii plâng şi eu, totuşi, încă te mai aştept, te aştept în fiecare clipă să-ţi întorci privirea şi paşii din nou spre mine  căci viaţa asta blestemată, fără iubirea ta nu valorează nimic.